DREPT LA REPLICĂ! NICOLAE ȚIRIPAN!

PENTRU INFORMAREA DOMNULUI SORIN DANCIU
(Care, dacă nu a citit materialele mele, a fost prost informat, iar dacă le-a citit, este rău intenționat)

Am aflat de la unele persoane care urmăresc scrierile mele pe blogul personal, că în numărul de marți, 3 septembrie 2019, „Jurnalul de Călărași”, sub semnătura Departamentului Anchete, publică niște așa zise dezvăluiri, prin care se încearcă – zice-se cu argumente, destul de șubrede după părerea noastră -, denigrarea mea, pentru că aș fi distribuit în spațiul public informații false cu privire la unele aspecte din istoria Călărașiului.
Din respect pentru colaborarea foarte bună pe care am avut-o cu dl Sorin Danciu, pe vremea când eram director cu ½ normă la Centrul de Creație, dar și după aceea, nu-mi doresc să intru în polemică și nici nu voi arunca cu injurii, dar consider că lucrurile trebuie puse la punct, deoarece nimic din cele afirmate – deși se spune răspicat că ziarul nu are decât un singur prieten “Adevărul” – nu este adevărat.
Înainte de a intra în subiect, câteva precizări cu privire la unele confuzii din text:

  • Instituția nu se numește Arhivele Statului, ci Arhivele Naționale,cu începere de la 1 aprilie 1996;
  • Nu am fost niciodată arhivar ci, încă de la angajare, din 5 iunie 1987, arhivist;
  • Nu am lucrat niciodată la „Arhivă” (termen folosit de instituții pentru documentele pe care le păstrează), ci la instituția care s-a numit, în ordine: Filiala Călărași a Arhivelor Statului; Direcția Județeană Călărași a Arhivelor Naționale, Serviciul Județean Călărași al Arhivelor Naționale; Biroul Județean Călărași al Arhivelor Naționale.
    Și acum, revenind la dezvăluirile din articol, să le luăm în ordine:
  1. Se spune acolo, cu o mânie greu de înțeles, că eu, în ciuda evidențelor, într-un film (de fapt, nu este un film, ci un episod din emisiunea DEPORTATII), difuzat la o oră târzie din noapte, pe TVR 3, am negat, legătura deportaților cu mănăstirea Libertatea. De fapt despre ce este vorba. În 11 octombrie 2013 și 29 iunie 2015, domnul Dan Micu de la TVR 2 s-a deplasat la sediul Arhivelor călărășene, unde a filmat documente si imagini despre deportările în Bărăgan, apoi am purtat discuții (interviu, cum se spune) pe această temă. Toate acestea au fost folosite pentru realizarea câtorva episoade din emisiunea DEPORTAȚII, care se difuza atunci la TVR 2, de regulă sâmbăta, la ora 13,00. (După ce prezentarea s-a încheiat pe TVR 2, emisiunea DEPORTAȚII a fost difuzată la ore târzii din noapte, după cum am aflat și eu de la alte persoane, pe canalul TVR 3). Că cineva abia acum, după ani de zile, a aflat acest lucru și a început să fabuleze pe tema respectivă, neștiind despre ce este vorba, nu este problema mea. De fapt, discuția mea cu dl Dan Micu s-a purtat în jurul ideii, dacă deportații de la Olaru, sat înființat în 1951, ca și celelalte 11 din fostul județ Ialomița, aveau vreo legătură cu biserica mănăstirii de la Libertatea, iar eu am spus că nu aveau nici o legătură, pentru că deportații de la Olaru, la început au fost dați în grija parohiei Roseți I, iar de la 1 decembrie 1953, când cu aprobarea Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor aici a fost adus preotul Alexandru Dandeș, aceștia au avut parohia lor proprie, după cum rezultă din documentele pe care le postez alăturat, în vreme ce Libertatea nu a fost niciodată parohie, până la dezafectarea satului, ci filie a parohiei din Coslogeni.

Că la biserica mănăstirii Libertatea au venit și vin foștii deportați și urmașii acestora să se roage, și că mănăstirea ar fi fost ridicată în memoria foștilor deportați, eu nu am negat niciodată.
Iar să-mi impuți mie, care am cercetat metri liniari de documente despre subiectul în discuție și am stat de vorbă cu sute, dacă nu mii de foști deportați, că nu aș ști nimic despre ce au pățit deportații și despre eforturile făcute pentru construirea mănăstirii Libertatea, înseamnă că ești complet pe lângă subiect. În sprijinul acestei idei stă studiul meu intitulat „Drama DO-iștilor din Bărăganul ialomițean”, publicat în „Arhivele Prahovei”, Ploiești, 2001, p. 200-217, studiu foarte bine primit și apreciat de specialiștii în domeniu din țară și de peste hotare, cele peste 50 de episoade ale serialului dedicat deportărilor în Bărăgan, publicat în ziarul „Pământul” în vara anului 2001, comunicarea prezentată la Timișoara la simpozionul organizat chiar de Asociația Deportaților în Bărăgan, în ziua de 9 octombrie 1997, comunicarea prezentată în vara anului 2001, în sala de ședințe a Prefecturii, plină ochi cu foști deportați, la simpozionul organizat de filiala Călărași a Asociației Deportaților în Bărăgan (al cărui membru fondator sunt). Am și acum în priviri figura domnului Doru Ioan Tărăcilă care, după ce a ascultat comunicarea prezentată de mine, mi-a spus cu lacrimi în ochi că „este pentru a doua oară când mă faci să lăcrimez”. (am citat din memorie).
Ca să nu enumăr tot ce am întreprins pe linia acestui subiect mai adaug faptul că împreună cu regretații Cornelia Botka și Emil Velter am realizat un film despre deportați, „Uraganul roșu”, parcă l-am numit, care s-a bucurat de numeroase aprecieri acolo unde a fost prezentat.
Dar oameni suntem și uităm. Este amintită în articol, care are ca scop a mă face de ocară, emisiunea realizată cu fostul episcop Damaschin – Fie-i odihna veșnică! -, dar nu sunt amintite prezențele mele la emisiunea “Oaspeții de joi seara” de la SATLINE, realizată chiar de dl Sorin Danciu, din seara de 21 iunie 2001, când alături de dl Doru Ioan Tărăcilă și dl Dumitru Brusalinschi, am discutat despre drama deportaților în Bărăgan și cea din 11 decembrie 2004, când împreună cu protopopul de Călărași, părintele Barz Eugen, am discutat despre istoria protoieriei Călărași și a bisericii pe aceste meleaguri. După cum rezultă din cele prezentate nu sunt chiar străin de subiectul în discuție, de vreme ce eram invitat la dezbateri, în emisiuni TV.
Cât privește construirea mănăstirii de la Libertatea, iar se uită foarte ușor, că în anul 2013, am scris una dintre cele mai apreciate lucrări în domeniu: “Protopopiatul Călărași. Rădăcini în istorie și în veșnicie. Monografie Album”, unde paginile 461-470 sunt dedicate Mănăstirii Libertatea. Amintesc că, lucrarea respectivă a fost puricată de referenți ai Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, specialiști în domeniu și a văzut lumina tiparului cu binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Vincențiu – Episcopul Sloboziei și Călărașilor. Și nimeni nu mi-a reproșat nimic.

Mai mult chiar, pentru lucrarea în cauză, Direcția pentru Cultură Călărași, prin semnătura d-lui Sorin Danciu, mi-a acordat MARELE PREMIU CULTURAL al Anului 2013, pentru Călărași, premiu acordat și Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, premiu care-mi mai fusese acordat și în anul 2010, după cum reiese din imaginele prezentate.
Și atunci cum poți, în numele „Adevărului”, să susții asemenea inepții?
Mergând mai departe, ajungem la un subiect foarte controversat al istoriei locale, despre care se zice că eu cât am fost la „Arhivă” nu am zis și nu am scris nimic, ca și în cazul celorlalte, care urmează. Nimic mai fals. Despre toate subiectele abordate în articolul din ziar, am scris înainte de a ieși la pensie. Că unele dintre ele au fost reluate după ieșirea la pensie, da este adevărat, iar motivul este unul foarte simplu. Prin amabilitatea părintelui Adrian Lucian Scărlătescu de la Urziceni și a d-lui George Stoain din Slobozia, am intrat în posesia presei care a apărut la Călărași de la 1875 și până în 1947. Și studiind această presă, au apărut informații noi, cu care a trebuit să completăm materialele întocmite înainte de ieșirea la pensie. Deci nu este vina mea că cel care a scris articolul nu a știut sau nu a vrut să știe că subiectele respective mai fuseseră abordate de noi.

Spre exemplu, despre următorul subiect, așa zisa Poșta veche, am scris materialul „Demersuri pentru construirea unui palat al poștei la Călărași”, publicat în ziarul „Actualitatea de Călărași”, nr. 155 din 22 aprilie 2016, în care, pe bază de documente, am încercat să explic că la Călărași nu a existat un palat al poștei, așa cum se susținea, că ar fi singurul de pe vremea regelui Carol I, care mai este încă în picioare. Informațiile ulterioare, au demonstrat că am avut dreptate, clădirea respectivă fiind una particulară, în care Oficiul poștal Călărași a funcționat cu chirie, până în anul 1966, când a fost donată primăriei. În scurtă vreme voi prezenta și actul prin care urmașii lui Alexandru și Sofia Bădulescu – proprietarii clădirii, au donat clădirea primăriei. Dar când, după ce ai intoxicat lumea cu așa zisul Palat al poștei de pe vremea regelui Carol I, o dai la întors și spui că acolo doar a funcționat poșta, lucrurile se schimbă. Înseamnă că ai înțeles că la Călărași nu a existat niciodată un Palat al poștei. Este adevărat că eu am susținut în permanență că acea clădire nu a fost clădire de poștă, ci doar cî acolo a funcționat poșta, iar ce am publicat confirmă acest lucru, dar să vii și să mă acuzi că eu am susținut că acolo nu a funcționat niciodată poșta și că am cerut chiar sistarea lucrărilor, aberație mai mare nu am auzit. Tot ce am publicat este public și semnat cu nume și prenume, dar nicăieri nu există așa ceva. Singurul lucru pe care am vrut să-l demonstrez și l-am demonstrat a fost acela că acea clădire nu a fost construită pentru poștă. În rest tot ceea ce se suține în articolul din ziar sunt baliverne și nu au nici o acoperire în realitate. Și nu am înțeles niciodată de ce atâta înverșunare pentru o casă particulară, în care, este adevărat, a funcționat poșta, în vreme ce pentru cea mai încărcată de istorie casă din Călărași, cea de pe strada Flacăra, în care a locuit Eugen Cialîc, nu s-a făcut nimic.
Mergând pe firul celor consemnate în articol, ajungem la „Casa Ana și Marinache Popescu” și la realizatorul primului film românesc, Leon Popescu. Se spune în articol că, atunci, în 9 mai 2008, la dezvelirea statuii regelui Carol I, când eu am amintit de camera aranjată turcește din casa lui Marinache Popescu, cameră în care a fost găzduit regele, habar nu aveam că este vorba despre clădirea în care funcționează Direcția pentru Cultură. Păi, balivernă mai mare nici că se putea, dacă avem în vedere faptul că eu am fost cel care adusese la Cultură, de la Arhivele din Slobozia, copia actului încheiat în anul 1923, la Tribunalul București, dar transcris și la Tribunalul Ialomița, prin care urmașii Anei și ai lui Marinache Popescu, donau clădirea Primăriei Călărași. (Dl Filip Gheorghe știe acest lucru). Iar faptul că subiectul a fost abordat și înainte de ieșirea la pensie, îl constituie cele două articole: „O clădire emblematică pentru municipiul Călărași. „Casa Ana și Marinache Popescu”, publicat în nr. 160 din 12.08.2011 al ziarului Abc Civic și „Construiesc și particularii. Casa Ana și Marinache Popescu”, publicat în „Actualitatea de Călărași”, nr. 55 din 21.06.2013.

Cât privește originea călărășeană a realizatorului primului film românesc, ca și faptul că a copilărit în casa în discuție, am rezerve mari. Atâta vreme cât nașterea sa nu este consemnată în registrele de născuți de la primăria orașului Călărași, sunt îndreptățit să am aceste rezerve. Alții pot să creadă ce vor ei. Eu după toate materialele pe care le-am studiat și pe care le-am și publicat în cele două ample materiale de pe blogul meu, dedicate familiei Ana și Marinache Popescu sunt îndreptățit să-mi păstrez rezervele, pentru că este greu de crezut că un om ca Marinache Popescu, chiar dacă în 1864, când s-a născut Leon Popescu, nu avea anvergura de mai târziu, nu declara nașterea copilului la primărie. Aceleași rezerve am și cu privire la petrecerea copilăriei în această casă, deoarece atunci când a fost construită casa, Leon Popescu, avea peste 20 de ani, iar Ana M. Popescu atunci când donează primăriei terenul unde se va construi școala nr. 1 de băieți, spune că pe acest teren a trait ea cu familia și copii ei.
De asemenea, problema casei celor trei regi a fost tranșată definitiv, în cartea scrisă împreună cu dl Constantin Tudor, “Familia Regală a României și meleagurile călărășene”.
Prin ceea ce am prezentat în rândurile de mai sus, cred că am clarificat măcar o parte din neadevărurile scrise “în numele adevărului” în articolul din “Jurnalul de Călărași”. Și chiar dacă acolo scrie că îmbătrânesc urât, pot spune că nu îmbătrânesc nici urît, nici frumos, ci normal, ca orice om ajuns la o anumită vârstă, dar pe care în toată cariera sa profesională, din care peste 30 de ani la Arhivele călărășene, nu l-a mânat decât adevărul și numai adevărul. Iar cele 23 de cărți (nu le mai pun la socoteală pe cele 3 apărute după ieșirea la pensie), dintre care unele de căpătâi pentru zona Călărașiului, pe care mi-am pus semnătura, ca și cele peste 1000 de studii și articole publicate în volume, reviste de specialitate și ziare apărute la Călărași și în foarte multe alte locuri din țară, pe adevărul istoric s-au bazat. Că așa au stat lucrurile o dovedesc cele două titluri de Cetățean de Onoare al județului și al municipiului Călărași, cele două ordine “Bărbăție și Credință” primite de la Președintele României, Marele Premiu Cultural, pentru Călărași – primit de 2 ori, premiile primate de la Societatea de Științe Istorice din România, sutele de diplome primate de la instituția pe care am slujit-o peste 30 de ani, dar și de la alte instituții etc. etc.
Așa că încercarea „Jurnalului de Călărași” de a mă denigra, din motive care nu au nici un temei solid, nu poate fi considerată decât un rateu penibil.

Cu același respect dintotdeauna,
Nicolae Țiripan

PS – Am publicat integral ceea ce a considerat domnul Țiripan că trebuie să prezentăm în dreptul domniei sale la replică! Dar cu toate că avem o mulțime de contraargumente la toate cele spuse – dovedite prin fapte – decizia conducerii ziarului nostru a fost să întrerupem definitiv aceste polemici!
Este dreptul dumneavoastră să judecați toate cele scrise pe această temă!…

Jurnalul de Călărași