GENIAL! – POVESTEA LUI MIHAIL ȘORA LUATĂ LA MIȘTO DE PATRICK ANDRE DE HILLERIN

Eroul. Cum a cedat Mihai Șora în fața Anei Pauker De-abia trecuse filosoful granița, că aceasta se închise cu un zgomot rău prevestitor în urma sa.
“Saint Staline, mais qu’est-ce que c’est ça?”, îi scăpă aproape involuntar. “Vorbești franceză, filosofule?”, auzi o voce dură, hodorogită de vodcă și caviar. “Oui, adică da, vorbesc. Mi-am luat doctoratul la Grenoble”. “Bun, bun. De-acum înainte vei lucra pentru noi!”, auzi, din nou, vocea. “Dar nu vreau! NU VREAU! Eu vreau să fiu liber! LI-BER-TA-TE, LI-BER-TA-TE!”. Fu instantaneu luat pe sus de două perechi de brațe, legat la ochi și aruncat într-o dubă care duhnea a șampanie fanțuzească și tutun imperialist, englezesc.
Mirosurile puternice îl doborâră instantaneu. Duba opri în scrâșnet de frâne, zguduindu-l pe filosof. Simți în coaste țeava unui pistol. “Mișcă!”, hârșâi printre dinți un fel de torționar, care nici cuvinte simple nu putea rosti fără accent sovietic. Nu-și putea da seama unde se află, dar avu minunata idee de a-și număra pașii. Dacă n-ar fi avut mâinile prinse în cătușe, la spate, poate ar fi reușit să-și scoată din buzunar croissantul pe care-l cumpărase dimineață de la Paris și ar fi aruncat firimituri mici, pentru a putea găsi drumul la întoarcere. Dar avea mâinile prinse la spate. Încă mai simțea căldura acelei bucăți de pâine înfoiată, fără să știe, atunci, că o lungă perioadă avea să fie singura lui legătură cu lumea civilizată, cu democrația și libertatea. După mai multe brutalități minore și câteva majore, auzi cum se deschide o ușă și fu îmbrâncit în interiorul unei camere. “Aici ai să putrezești, nenorocitule!”. Atât mai auzi, înainte să leșine de curaj. Când se trezi, era îmbrăcat în alte haine. Avea pe el un costum bine croit, simbolul temnițelor comuniste. Din vechile haine nu mai văzu nici urmă. Actele erau pe un birou meschin, de 2/3 metri. Într-o casetă de mahon, al cărei capac era ridicat, se afla croissantul, împreună cu o etichetă: “Corp delict no. 1”. În cameră era întuneric beznă, cu excepția unei lămpi care arunca puțină lumină asupra unui nor de fum. “Bine-ai revenit printre pământeni, tovarășe! Ia un loc”. Era aceeași voce hodorogită de vodcă și caviar. “Mă recunoști?”, continuă vocea. “Nu”. Norul de fum, amestec bizar de pucioasă, fum de țigară și parfum franțuzesc, se împrăștie instantaneu, iar din spatele său se ivi un chip ce putea și nu putea să fie al unei femei. “Tovarășa Pauker!”, rosti uimit filosoful. “Exact. Nu am timp prea mult la dispoziție. Voi fi scurtă: de azi înainte vei lucra pentru noi. Muncă silnică. Pentru că asta meriți. Aceasta este celula ta, tovarășe. Vei sta aici până când Transilvania va fi din nou parte a României, traducând documente importante în limba franceză”. “Tovarășă Pauker, dar suntem în 1948. Tratatele de pace de la Paris au fost semnate anul trecut, pe 10 februarie, iar de atunci, Transilvania este din nou parte a României!”.

“Taci, tâmpitule!”, întoarse Ana Pauker capul, înainte să iasă din camera. “Las-o așa! Vrei să se spună după aia că ai colaborat cu noi de bunăvoie, până în 1969?
Adică 21 de ani, primind funcții, salariu, locuință, în timp ce alții putrezeau prin închisori? Nu vrei să se spună că te-am forțat cu pistolul în coaste?”.
“Deci, voi primi și salariu?”, întrebă, plin de speranță, filosoful. “Exagerezi. Nu, era o figură de stil. Dar vei lucra pentru mine, vei fi referent, consilier. Apoi vei fi șef de secție la o editură și, în cele din urmă, chiar director de editură. Cu banii nu-ți fă griji. Când vei avea 103 ani, va veni la tine un magazin online care-ți va oferi o sumă mare de bani ca să spui adevărul și să vorbești despre libertate.
Din păcate, eu nu voi putea să fiu alături de tine, tovarășe, pentru că voi muri peste 12 ani, în dizgrație”. “Tovarășă Pauker, dar ce înseamnă aceea online?” “Nu știu, tovarășe Șora, nu știu…”, se pierdu vocea Anei Pauker pe culoarele triste ale Ministerului de Externe al Republicii Populare România. Avea 32 de ani, atunci când viața s-a oprit, lăsându-i timpul necesar să romanțeze istoria și să mistifice trecutul. (Patrick André de Hillerin)