RADU BELIGAN ŞI… CĂLĂRAŞIUL!

Nu am intervenit, din prima, la momentul trecerii în nefiinţă a celui care a fost Radu Beligan. Din mai multe motive, în primul rând pentru a evita implicarea într-un adevărat conflict al unor intelectuali contra altora, în privinţa lui Radu Beligan. Unii îl consideră cel mai mare actor român, din toate timpurile, alţii- o „slugă a comuniştilor“! Fiecare, după mintea lui… Un actor rămâne un actor, iar un actor care a trecut prin toate timpurile, cu o carieră de peste 70 de ani, rămâne o emblemă! Un nume demn de Cartea Recordurilor- actorul cel mai longeviv din istoria teatrului mondial!
Am venit, totuşi, acum, cu aceste rânduri, pentru a povesti câteva secvenţe care pot spune multe despre Radu Beligan. Şi pentru a prezenta omagiul meu, celui pe care am avut înţelepciunea de a-l omagia, chiar în timpul vieţii sale! Ca pe mulţi alţi artişti ai României..
Prima întâlnire cu Radu Beligan s-a petrecut, hăăăt, pe vremea când aveam doar câţiva ani, neintrat în adolescenţă! La Teatrul de vară din Eforie Sud, la o comedie de Aurel Baranga în care Radu Beligan juca. Şi la care m-am dus, după spectacol, pentru a-i pune două întrebări, pentru teribilele mele interviuri pe care le făceam, încă din anii copilăriei. Spre surpriza mea (se afla alături de ficele sale) mi-a răspuns cu deosebită amabilitate, mirându-se că un copilaş venise să-i pună nişte întrebări serioase! A fost prima mea întâlnire cu Radu Beligan.
A doua (de data asta în calitate de director al Teatrului Naţional Bucureşti- de la mutarea în noul sediu din faţa Universităţii) a fost cu ocazia vizionării piesei „O scrisoare pierdută”, în varianta ei celebră, clasică, cu Grigore Vasiliu Birlic şi… Radu Beligan!
A treia oară, în plină nebunie a epocii Ceauşescu, am mers la Teatrul Naţional şi am vizionat un spectacol pe care nu am crezut că îl puteam vedea, în plină epocă Ceauşescu: „Zbor deasupra unui cuib de cuci”! Un protest împotriva dictaturii, a tuturor celor care se întâmplau în România acelor vremuri! O piesă de teatru pusă în scenă în teatrul condus de… Radu Beligan! Care o fi făcut concesii (ca mulţi oameni sub vremuri, cum zice cronicarul) dar a făcut-o pentru a realiza lucruri excepţionale în teatrul pe care îl conducea!
Nici acum nu pot uita rolul lui Florin Piersic (pe care nu l-am apreciat, în mod extraordinar, până atunci), ori Cezara Dafinescu, ca să nu vorbesc de personajele care întruchipau situaţii ce băteau, cot la cot, cu realitatea epocii şi dictaturii lui Ceauşescu! Se întâmpla asta, în România lui Ceauşescu! Datorită lui Radu Beligan…
Desigur, momentul cel mai important pe care mi-l amintesc (şi îl amintesc) este acela în care au avut înţelepciunea (la început) şi şansa (până la final) de a-l putea omagia şi premia pe Radu Beligan, alături de un alt colos al scenei româneşti, Gheorghe Dinică! Desigur, asta s-a datorat îngerului care ne ajută, când gândim pozitiv. Dar şi directorul Teatrului Naţional (de data aceasta, Dinu Săraru), care a apreciat foarte mult tot ceea ce am făcut şi fac în cultură şi căruia am avut curajul să-i solicit să mă ajute să aduc piesa „Tache, Ianche şi Cadâr” (în celebra distribuţie cu Radu Beligan, alături de ceilalţi doi corifei ai Teatrului Românesc- Gheorghe Dinică şi Marin Moraru) pe care am pus-o în scenă la Olteniţa (pentru că la Călăraşi, în acele vremuri, nu era posibil, nu exista o scenă pe potriva piesei respective!)

Atunci, înaintea spectacolului, am avut şansa să stau de vorbă, mai mult, atât cu Radu Beligan, dar şi cu Gheorghe Dinică şi Marin Moraru. Atunci am primit câteva învăţăminte excepţionale din partea omului care se confunda cu istoria teatrului românesc, dinaintea celui de-al doilea război mondial, din timpul războiului (filmul „O noapte furtunoasă” este realizat în plin război mondial!), dar şi după război, cu toate problemele pe care le-au întâmpinat românii, în perioada comunistă. Pe Radu Beligan l-am văzut în roluri excepţionale, în momente excepţionale, de-a lungul timpului.
Şi, mai ales, Radu Beligan a fost adus, la Călăraşi, printr-o decizie atât de înţeleaptă în chiar anul morţii sale! Pare uluitor (mai ales acum!) să aflu că au mai existat oameni (la Călăraşi!) care s-au opus, cu vehemenţă, readucerii „lu’ ăsta” pe scena de la Călăraşi! „Dar s-a săturat lumea de el!” „Iar Beligan?!…” Desigur, nişte nătărăi care nu au valoare pentru a înţelege valoarea! Darămite s-o mai şi aprecieze!…
Din toate aceste motive admitem că actorul Radu Beligan s-a dus, la Ceruri, pentru că viaţa devenise, oricum, mult prea grea pentru vârsta sa. Şi rămânem cu şansa ca prin intermediul audio-vizualului care ne stă la îndemână să-l putem revedea, ori de câte ori dorim, aşa cum a fost el- viu şi impresionant!…
prof.dr.SORIN DANCIU