MIHAI EMINESCU, UN POSIBIL MUZICIAN

„Regret amarnic că n-am studiat temeinic muzica, mărturisea poetul într-o scrisoare Veronicăi Micle căci din copilărie, mama care avea un glas fermecător, întrecându-se cu tata care cânta ca un adevărat artist la flaut, descoperise la mine o ureche remarcabilă de muzician. Ascultam ore întregi sub ferestrele doamnei Heller, soția administratorului moșiei vecine, Balș, când aceasta cânta la pian. Tata de multe ori m-a descoperit acolo și era vorba în casă, văzând pasiunea mea pentru muzică , să iau lecții de la dânsa. Nenorocirea mea, zodie fatalistă vecinii noștri s-au stabilit curând la Viena”. Aglae, sora poetului era o bună pianistă. Este limpede că în familia Eminovicilor se făcea muzică de calitate, vecină cu performanța.
„Fiind băiet păduri cutreiera”și făcea adeseori popas la stânele din preajma Ipoteștilor, unde asculta cu nesaț vechi doine și balade. Primul contact cu muzica a fost folclorul , nesecată sursă de inspirație a creațiilor ulterioare.
Copilul și adolescentul Mihai era adesea oaspetele Mănăstirii Agafton, la surorile mamei sale ce îmbrăcaseră haina monahală. Atmosfera pioasă și muzica psaltică bizantină l-au marcat profund, aflându-și ecoul în câteva poezii de inspirație sacră.
Tudor Arghezi, ale cărui preocurări religioase sunt binecunoscute, l-a numit „sfântul preacurat al ghiersului românesc”.
Eminescu avea un bogat repertoriu de melodii folclorice pe care le cânta prietenilor la Cernăiți, Viena, Berlin, Iași sau București. Calitățile vocii sale i-au convins și pe specialiști.Tenorul Constantin Bărcănescu mărturisea în revistă „Fântâna Blanduziei” la 3 dec. 1889:”Avea o voce caldă și mlădioasă. Cuvintele erau rostite cu un accent și expresie ce-ar fi stârnit invidia unui artist liric profestionist”. Nu mai puțin revelatoare sunt amintirile prietenului Vlahuță:”Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, ce dădea cuvintelor o vibrație particulară, ca și cum veneau dintr-o lume necunoscută nouă”.


Așadar, ceea ce atrăgea în primul rând la Eminescu era muzicalitatea vocii, dublată de farmecul nativ al poetului de a înprima frazării melodice sentiment, culoare, expresie unică.
Biografia poetului se împletește permanent cu arta sunetelor. Nimic mai tulburător decât crezul său de tinerețe, atât de plastic exprimat în versurile:”Voi să ridic palatul la două dulci surori,/La muzică și dramă, și-n dalbe sărbători,/Voi să len-gân viața, și-n cupa lor aurie/Să torn zi și-ntuneric, dureri și bucurie,/Și muzica Română chemând din munții-n nouri/ Din stelele căzânde, din văile-n ecouri/ Și brazii de suspină la a iernii vijelie/ Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n câmpie”.
Gimnazist la Cernăuți, era nelipsit la spectacolele muzicale de epocă, vodeviluri și comedii muzicale semnate de Alecsandri, precum „Iorgu de la Sadagura, Millo director, Rusallile în satul lui Cremene”. Poetul memora cu ușurință arii întregi pe care le cânta apoi colegilor.
Contractul lui Eminescu cu trupa condusă de Alexandru Vlădicescu a avut un rol important în formația sa mizicală.
În orchestra trupei erau frații Lemiș,renumiți violoniști descendenți din familiile Barbu Lăutaru și Grigori Vindireu,deținătorii unui repertoriu de vechi melodii populare de inestimabilă valoare artistică.
Nu mai puțin interesată a fost experiența muzicală a poetului încadrul trupei lui Iorga Caragiale, unde Eminescu era aici solist vocal sau poet dramatic, regizor sau sufleur. Partitura canțonetei „Păcatele unui corist”, ce constituia piesa de rezistență a trupei, poartă numeroase adnotări ale poetului. Este limpede că piesa muzicală a fost interpretată de poet, dar și alte arii din vodeviluri, după mărturiile patronului trupei.


În stagiunea următoare, Eminescu a trecut în trupa lui Mihai Pascaly, ansamblul de mare prestigiu în epocă, cu care a întreprins turnee în Banat și Transilvania, dar au evoluat și pe scena Teatrului Național bucureștean. În repertoriu erau vodeviluri și comedii muzicale precum: “Piatra din casă, Coana Chiriță, Barbu Lăutaru”. În trupa lui Pascaly poetul a îndeplinit și funcția de maestru al corului, cunoscund integral repertoriul muzical al trupei. Contactul cu prima scenă a țării i-au înlesnit audierea concertelor ce aveau loc aici. Entuziasmat de recitalurile artistei Carlota Patti, sora celebrei Adelina din 23-25 martie 1869, îi dedică poezia „La o artistă”. Relația de tinerețe a lui Eminescu cu muzica definesc aptitudinea certă pentru această artă pe care o profesa.
Odată cu studiile la Viena, poetul a trecut la lărgirea orizontului muzical, la o sistematică educație estetică , la o superioară cultură muzicală. Aici frecventa spectacolele Operei și Filarmonicii Imperiale, dar și grădina Obermayer, unde concerta Capela condusă de Johan Strauss-fiul. În cercul artisitic studențesc, el cunoaște și leagă prietenie de o viață cu violonistul și compozitorul Toma Micheru, ce frecventa Conservatorul. Tânărul muzician va contribui substanțial la cultura muzicală superioară a poetului.
La Viena, Eminescu intră în contact cu marea muzică. Cunoaște acum creațiile lui Bach, Mozart, Haydn, Vivaldi, Händel, Verdi, Gounod. Poetul era uneori invitat cu colegii în saloanele tinerelor vieneze, unde repertoriul pentru pian era bine cunoscut și interpretat. Recunoscător, Eminescu le citea din creațiile sale poetice. În 1871, societatea studenților romăni din Viena „România Jună”, a organizat aniversarea a 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna. Sufletul acestei manifestări a fost Eminescu. La Putna îl întâlnește pe Ciprian Porumbescu, cel ce avea să compună ulterior liedul „Înger de pază” pe versurile poetului. Tot la Viena o cunoaște pe Veronica Micle, pe care o însoțește la concertele Filarmonicii, în colecțiile de artă ale Pinacotecii sau la spectacolele de Operă, inițiind-o în viață culturală a capitalei imperiale.
În perioada studiilor berlineze, printre numeroasele cursuri ce frecventa, a fost cel de istoria muzicii. Cursul profesorului Bellerman era consacrat integral compozitorului renascentist Giovani Pierluigi da Palestrina. În nuvela ”Sărmanul Dionis” amintește de „cântecele superbe ale acelui Maestro divin”.
Un fapt este de-a dreptul revelator: influența majoră a discursului muzical palestrinian asupra metricii, ritmicii și sonorității versurilor eminesciene. Deși se declară romantic, poetul a aspirat de fapt către opera și forma perfectă a artei antice elene sau a Renașterii italiene. La Berlin are prilejul să aprofundeze creațiile lui Beethoven și Wagner. Creația lui Richard Wagner a exercitat o influență majoră asupra operei sale. O versiune a „Odei în metru’ antic” reflectă cunoașterea profundă a tetralogiei „Inelul Nibelungilor”.
În perioada ieșană, poetul a frecventat saloanele Maiorescu, Xenopol, Burada, Erbiceanu, unde se făcea muzică de calitate, dar mai ales cercul muzical al Veronicăi Micle. Poetă cu vădite preocupări artistice, ea a cântat în public la seratele Junimii, a interpretat pe scenă rolul Violetei din „Traviata” de Verdi, a acompaniat-o deseori pe fiica sa, Valeria Nilda, soprană apreciată în epocă. La, Iași începe o lungă și fructuoasă colaborare cu compozitorii Eduard Caudella și Carol Deker, ce vor compune lieduri pe versuri eminesciene. Deseori ei cereau poetului creații în manuscris, ele devenind cunoscute întâi prin intermediului muzicii și mai apoi din presa vremii.
Tot acum Eminescu își incepe activitatea de cronicar muzical, la „Curierul de Iași”, pe care o va continua la gazeta „Timpul”. Memorabilă a rămas cronica la concertul susținut de celebrul violonist și compozitor, Pablo de Sarasate. Edificator este de asemenea portretul lui Anton Rubinstein, pianist de geniu, creionat într-o scrisoare către Maiorescu. Deși era de confesiune ortodoxă ,el frecventa uneori Catedrala “Sfântul Iosif” fiind fascinat de performanțele coralei catolice cu acompaniament de orgă. În perioada Bucureșteană, Eminescu are strânse relații cu elita vieții muzicale și este nelipsit la concertele de la Ateneu. Indiscutabil, în acest mediu, având în preajmă cei mai proeminenți creatori și interpreți ai epocii ca Alex. Flechtenmacher, George Stephănescu, Eduard Wachmann, Constantin Dimitrescu, Dimitrie Popovici Bayreuth, s-a născut ideea susținerii și fondării Operei Române, ce a făcut obiectul numeroaselor articole ale poetului în ziarul „Timpul”. Totodată Eminescu traduce și adaptează textul reginei Carmen Sylva, al primei opere românești „Vârful de dor”, la partitura compozitorului curții Zdizlaw Lubicz.
Astfel, putem afirma fără dubii că poetul se numără printre fondatorii Operei Române, alături de George Stephănescu, Hariclea Darclee, George Enescu și George Folescu, renumit artist liric, originar din comuna Roseți județul Călărași. La București fiind bolnav, participă uneori la seratele muzicale din casa compozitorului George Stephănescu, vecin cu Caragiale. Autorul „Scrisorii pierdute”, era un perfect cunoscător al operei beethoveniene și citea cu ușurință orice partitură, indiferent de compozitor. Aici poetul ascultă liedurile gazdei, compuse pe versurile sale. „Lasă-ți lumea ta uitată” „Kamadeva”, „Pe lângă plopii fără soț, ”De ce nu vii”.
În 1886, când se află la bolnița Mânăstirii Neamț, poetul a cerut să fie împârtășit. Iată cum se confesa duhovnicului: „Părinte, să mă îngropați la malul mării, într-o mănăstire de maici, să ascult la vecernie cum cântă ca la Agafton “Lumină lină”. Până în clipa despărțirii de această lume, Eminescu s-a identificat cu muzica ce părea că va străbate din abisul mormântului. „Și când se va întoarce pământul în pământ: Au cine o să știe de unde-s cine sunt/ Cântări tânguitoare prin zidurile reci/ Cerși-vor pentru mine repaosul de veci…”

CORNELIU RATCU
Artist plastic