NOI AM INVENTAT BANCUL!

Unul dintre cele mai vehiculate videoclipuri publicitare ale momentului, cel cu statul la coadă, pe timpul comuniştilor şi cel care era primul, la coadă, dar stătea acolo pentru că… i se făcuse rău- pretext pentru reclama unui tip de salam- are la bază un moment umoristic, devenit banc, pe care l-am creat, împreumă cu grupul satiric „ŞAPTE SAU NOUĂ!“ *Acum 33 de ani- în 1983!

Am povestit această secvenţă în serialul pe care îl realizăm- „25- PRESA LIBERĂ- UN SFERT DE VEAC“. Şi voi republica acel episod, pentru că el spune totul şi despre atmosfera de la Cenaclul „Serile Studenţeşti“, dar şi despre grupul satiric „ŞAPTE SAU NOUĂ!“, al Cenaclului. Un cenaclu care, în acea perioadă, a colindat România, pe la diferite festivaluri naţionale de umor- pentru că se făcea, poate nu vă vine să credeţi- şi aşa ceva, în România! Cert este că după ce noi am prezentat, în mai multe spectacole, acest moment umoristic, am avut surpriza, peste câteva luni, să-l auzim drept… banc! Un banc care circula prin toată România, dar care, iniţial, fusese un moment umoristic al grupului satiric „ŞAPTE SAU NOUĂ!“, în cenaclul pe care-l conduceam- „Serile Studenţeşti“. Dar iată povestea „Serilor Studenţeşti“, readusă în actualitate, astăzi!

CENACLUL „SERILE STUDENŢEŞTI“…
Desigur, la prima vedere, nu ar exista vreo legătură între cochetăriile mele, cu presa, precedente anului 1989 şi tot ceea ce poate însemna presă, în general. La prima vedere, însă, pentru că o să vedeţi, povestea este foarte legată de tot ceea ce avea să urmeze în activitatea post-decembristă- cum îi zic istoricii care, totuşi, nu s-au lămurit (ori nu vor să spună) ce a fost cu evenimenele din decembrie 1989…
Aşadar, una dintre preocupările mele, dintotdeauna, a reprezentat-o activitatea de cenaclu. Cenaclul- literar, la început, linia tradiţională, cenaclu- spectacol, după aceea… La 13 ani mergeam la cel mai important cenaclu din oraşul meu- „George Dan”, cenaclu la care participau majoritatea personalităţilor locului (mulţi venind de la Bucureşti), oameni de calitate, intelectuali formaţi în perioada interbelică şi care, acum, încercau (măcar pe această cale) să mai realizeze ceva din ceea ce învăţaseră încă din tinereţile lor… Acolo, între aceste personalităţi, am apărut eu, un puştan de 13 ani, cu toate naivităţile, fireşti, ale timpului. Acolo, însă, am învăţat ce înseamnă un cenaclu, cum se coordonează activitatea unui cenaclu, aşa că, odată intrat la liceu (deci eram la şcoala generală când m-am dus la „George Dan”), datorită acestei experienţe, am putut prelua, odată ajuns la liceu, activitatea Cenaclului „Trepte”, cenaclu cu multă tradiţie în Liceul 2 (astăzi „Mihai Eminescu“). Şi, firesc, întreaga activitate din cenaclu (s-a ajuns şi la spectacol!) a fost o adevărată şcoală pentru ceea ce avea să urmeze…
Ajuns în facultate, după ce m-am dumirit cu toate cele care se petreceau acolo şi după ce mi-am potolit setea de informaţie documentară (presa interbelică pe care nu o văzusem, niciodată, până atunci!) mergând la biblioteca universitară (inclusiv în timpul cursurilor!) a venit momentul în care doream să fac mai mult decât până atunci. Desigur, eram unul dintre cei care frecventaseră „Cenaclul Flacăra“, tot din anii copilăriei şi adolescenţei, astfel că turneele pe care le organiza Adrian Păunescu, în acea perioadă, erau urmărite de mine prin revista „Flacăra”, dar şi prin emisiunile pe care poetul le realiza la „Radio România”, joia seara, dacă-mi aduc bine aminte… Şi atunci, pentru că am văzut că erau tineri talentaţi în facultăţile universităţii, am început să-i caut, am început să stăm de vorbă şi, la un moment dat, le-am propus să facem un… cenaclu.
În acel moment l-am cunoscut pe artistul plastic, astăzi de renume internaţional, George Ostafi, pe atunci un împătimit al umorului (frecventam un cenaclu de caricatură la Mihai Pânzaru Pim) căruia i-am spus că dacă facem un cenaclu spectacol, am putea să facem şi umor. S-a uitat la mine, neîncrezător, dar… „s-a băgat!”.
Astfel că în doar două săptămâni pusesem pe roate o idee de cenaclu-spectacol, motiv pentru care am mers la rectorul universităţii, să-i spun ce aveam în cap. Acesta, om curajos, de altfel, motiv pentru care l-am băgat într-o grămadă de belele de-a lungul timpului- de la aducerea în facultate chiar a poetului Adrian Păunescu, acesta spunând, PUBLIC, nişte lucruri care nu se spuneau, în perioada aia, nici la „Europa Liberă“, până la organizarea întâlnirii cu regizorul Mircea Daneliuc, cel care şi-a permis, în timpul acelei întâlniri PUBLICE, să conteste hotărârile de la Mangalia ale Comitetului Central PCR, care reintroduceau realismul socialist în cultura românească! Tocmai datorită acestor belele pe care le-a trecut cu bine, rectorul se gândea la ce e mai rău, dar nu a spus NU! Firesc, mi-a spus că trebuie să facem o vizionare, lucru pe care l-am şi realizat, acolo venind toată floarea cea vestită a conducerii universităţii, inclusiv secretara de partid, ca să nu mai vorbim de securiştii care răspundeau de universitate şi care (să vezi întâmplare!) erau şi ei în sală, la previzionare. Ceea ce nu ştiau ei, atunci, dar a devenit o regulă a noastră, după aceea, a fost că având foarte multe momente curajoase, pregătite în spectacol, cu o zi înaintea previzionării mai pregăteam câteva momente TARI DE TOT! De la aluzii la „Savanta de renume universal“ până la… „Prinţişorul”! Desigur, nici nu ne trecea prin cap că alea vor trece, dar dacă le scoteau p-alea, le lăsau pe alea pe care voiam noi să le ducem în spectacol. Şi, trebuie să recunosc, ne-a cam ieşit, de fiecare dată!
Aşa că am ieşit în spectacol cu cenaclul pe care l-am numit „Serile Studenţeşti” şi care avea muzică şi umor, umorul fiind reprezentat de grupul „7 sau 9” (pentru că niciodată n-am ştiut câţi membri are, ori şapte- ori nouă!). Ce să vă spun? A fost un „dezastru fericit“! Fericit pentru toată lumea, dezastru pentru cei care veniseră de la comitetul de partid local şi care au rămas uluiţi de ceea ce văzuseră pe scenă! După ce rectorul le-a arătat procesul verbal pe care-l încheiaseră, după vizionare şi au văzut că se respectase structura, s-au mai potolit, dar nu de tot.

Şi ca să înţelegeţi despre ce era vorba, am să vă relatez o singură secvenţă din sketch-urile grupului „7 sau 9”. Aşadar, eu, la masa de prezentare, mă adresam unei fetiţe care avea în mână un microfon (de carton, bineînţeles) şi care era împreună cu un băiat care avea (tot din carton) o cameră de luat… vederea, cum îi spuneam eu! Şi, de la microfonul prezentării mă adresam tinerei prezentând-o: „-Iată, acum, avem o echipă a Televiziunii Române care transmite, în direct, chiar de aici, în faţa dumneavoastră“ (fie spus, era perioada în care Televiziunea Română începuse marea propagandă cu natalitatea, cu sporul demografic, cu necesitatea de a avea cât mai mulţi copii! Dar era şi vremea cozilor care deveniseră din ce în ce mai mari, pe care, bineînţeles, nu le-ai fi văzut, vreodată, la televiziune sau în vreun ziar!). Şi reporteriţa noastră răspundea:
„-Iată, mă aflu, aici, sunt nişte oameni, aşezaţi unul în spatele altuia. Să vedem ce e cu ei!“ Şi apropiindu-se, se adresează ultimului din grup: „-Dumneavoastră, la ce staţi aici?“
„-Cum, domnişoară, la ce stau? La coadă!“
Reporteriţa: „-Aaaa, deci aceasta este o coadă!“
La care interveneam, de la microfon:
„-Senzaţional, stimaţi spectatori, în sfârşit Televiziunea Română a descoperit ce este aceea o coadă!“
Ea se adresa celui din faţă:
„-Dar dumneavoastră?“
Cel întrebat era chiar George Ostafi, cea mai zvârlugă dintre artişti. Acesta îşi lua o mină foarte serioasă, patriotică şi cu privirea fixă şi nasul cât mai în sus, după care spunea:
„- Tovarăşa reporter, eu mă numesc Ion M. Ion şi sunt strungar fruntaş!“
Reporteriţa: „-Foarte bine, foarte bine, camera prim-plan pe tovarăşul muncitor!“
„-Tovarăşa reporter, eu sunt strungar fruntaş şi sunt fruntaş în întrecerea socialistă!“
Reporteriţa: „-Foarte bine, camera prim-plan pe tovarăşul fruntaş!“
„-Tovarăşa reporter, ştiţi, dar am şi eu un necaz!“
Reporteriţa: „-Stop camera! Ce necaz ai domnule?“
„-Tovarăşa repoter, eu am patru copii, tovarăşa reporter!“
„-Foarte bine, deschide camera! Aşa, şi?“
„-Şi am un necaz!“
„-Stop camera! Ce necaz ai, dom’ne?“
„-Păi am un necaz pe cei care nu fac decât câte trei copii, măi, tovarăşa!“
„-Foarte bine! Camera… să mai filmăm o dată! Pentru a doua oară, vă rog, mai spuneţi o dată!“
Vă daţi seama ce era în sală! Şi ajungea la cea de-a doua aflată la coada respectivă.
Reporteriţa: „-Dar dumneavoastră, ce căutaţi aici?“
„-Să vă spun sincer, ştiţi, eu niciodată n-am reuşit să fiu mai în faţă, la coadă, iar acum sunt a doua!“
„-Păi ştiţi la ce staţi la coadă?“
„-Nu contează! Dacă e coadă, se dă ceva!“
Şi atunci se adresa celui din frunte, un student înalt de vreo doi metri şi 120 kg, cel care îl juca pe Făt-Frumos, întotdeauna în „Halbă ca Zăpada şi cei şapte sau nouă… mici!”: „Dar dumneavoastră?“
„-Tovarăşa repoter, să fiu sincer, ştiţi, eu cam sufăr cu inima şi trecând pe-aici, mi s-a făcut rău.“
„-Aşa, şi?“
„-Şi m-am sprijinit de geamul ăsta.“
„-Şi acum, nu v-aţi revenit?“
„-Ba da!
„-Păi şi de ce nu plecaţi?“
„-Cum să plec, tovarăşă, e prima oară în viaţa mea când sunt primul la coadă!“

Ei bine, despre toate cele ce se întâmplau în „Serile Studenţeşti“ a aflat şi poetul Adrian Păunescu, prin biletele pe care le primea la „Cenaclul Flacăra“, în acele oraşe unde „Serile Studenţeşti“ făcuseră spectacol cu câteva zile sau săptămâni înainte. Interesându-se cine organizează acest spectacol, l-a pus pe Sorin Postolache (cu care mă ştiam de o viaţă) să mă caute şi să ne întâlnim. Ceea ce am şi făcut, atunci când Adrian Păunescu (care ştia preocupările mele pentru umorul destul de dificil de făcut public în acea vreme), m-a întrebat: -Dar ce dracu’ faceţi voi, la cenaclul ăla, că am primit bileţele, la Piatra Neamţ, de exemplu: „E frumos „Cenaclul Flacăra“, dar mai tari sunt ăia de la „Serile Studenţeşti“!
I-am răspuns simplu- „păi, facem umor, un umor pe care nu prea îl acceptă altcineva!“ Explicându-i cam ce momente aveam, Adrian Păunescu a devenit mai interesat de lucrarea mea de diplomă pe care începusem s-o pregătesc şi care era dedicată poeziei lui Adrian Păunescu, lăsându-ne în plata Domnului, cu umorul nostru. Pentru că şi „Cenaclul Flacăra“ avea umorul său. Unde, totuşi, poetul Adrian Păunescu a citit, de mai multe ori, din RECONDIŢIONATELE mele.
Şi să nu uit, atunci a început povestea cu Revista „Flacăra“ şi cu planul nostru de a ajunge, la sfârşitul facultăţii, în echipa lui Adrian Păunescu. Ceea ce poetul a acceptat, numai că au intervenit evenimentele de la Ploieşti, când s-a ales praful şi de Cenaclu, dar şi de Revista „Flacăra“, condusă de Adrian Păunescu. Iar visurile mele au luat-o într-o cu totul şi cu totul altă direcţie.
N.R. Să nu uit- Pentru că voiam să fiu ziarist, trebuia să fiu membru PCR. Doi ani am făcut cereri, la Biroul PCR al facultăţii, pentru a fi primit în partid şi n-am primit niciun răspuns, cu excepţia unor şoapte care-mi spuneau că am avut nişte probleme cu Securitatea şi e mai greu. După ce am pornit Cenaclul „Serile Studenţeşti“, în două săptămâni am fost chemat la organizaţie şi făcut membru de partid!…
Prof.dr.Sorin Danciu
din volumul, în pregătire, „25- PRESA LIBERĂ- UN SFERT DE VEAC“

AŞADAR, POANTA NOASTRĂ DE ACUM PESTE 30 DE ANI- ATÂT DE ACTUALĂ!…
Astăzi nu se mai stă la coadă pentru salam. Dar poanta respectivă scoate din conţinut alte elemente extrem de importante prezente în momentul nostru umoristic, de atunci:
1.Satirizam Televiziunea Română care nu ar fi transmis, nici în ruptul capului, imagini cu o coadă, la alimente!
2.Satirizam, în egală măsură, propaganda pe care Televiziunea Română o făcea pentru obţinerea sporului de natalitate şi pentru interzicerea avortului, dar şi pentru creşterea (artificială) a numărului de copii!
3.Aduceam în discuţie imaginea unor personaje promovate de Televiziunea Română! Promovate, la rândul lor, artificial!
4.Lipseşte, din videoclipul publicitar, cea de-a doua persoană, de la coadă care nu ştia la ce stă, dar n-ar fi plecat nici moartă de acolo, pentru că „e prima oară, în viaţa mea, când sunt, măcar acum, a doua la coadă!…“
În acest context este replica celui aflat în faţă şi care era un personaj care, revenindu-şi după ce i s-a făcut rău, nu ar mai fi plecat, niciodată, de acolo!
Chiar dacă nimeni nu a prezentat, public, originea acestei poante, este un moment al amintirilor şi bucuria faptului că, dacă facem o radiografie a celor pe care le-am făcut, în această viaţă, chiar avem cu ce ne mândri!”…
P.S. Mult respect pentru cei care au făcut parte din Grupul „ŞAPTE SAU NOUĂ!“, astăzi profesionişti în diverse domenii, în România, în Germania, în Austria, în Statele Unite, în Canada! Din păcate…
Prof.dr.Sorin DANCIU