Pam-FLIT! ACEEAȘI MĂRIE CU ALTĂ…PĂLĂRIE!…

* Sau de la comunism la capitalism și de la apartamente la… locuri de veci!

Așa se întâmplă, pe lumea asta, din experiențe proprii, dar și din povestirile unor apropiați afli și te minunezi, dar mai ai șansa și să înțelegi niște lucruri, chiar dacă nu întotdeauna ele sunt convenabile. Așa s-a întâmplat, mai zilele trecute, că stăteam de vorbă cu un apropiat care, la un moment dat, în retorica dialogului nostru, mi-a povestit o întâmplare interesantă nu doar pentru el. Era vorba despre un prieten al său căruia îi murise o rudă și pentru care a căutat, în București, un loc de veci. A căutat el pe la primărie, pe la cimitire, pe unde s-a gândit că ar trebui să găsească, dar răspunsul a fost, mereu, același: nu există locuri de veci, în București! În mod normal, cu disperare pentru că se apropia înmormântarea, omul a fost sfătuit să se ducă și către… Mafia cimitirelor! Aici, surpriză mare-i s-a prezentat o hartă pentru fiecare cimitir din București, iar pe hartă se găseau, la fiecare cimitir, locuri de veci peste …locuri de veci. Pe alese! Pe…negociate! În fine, ca în economia de piață de care se tot vorbește, de atât de multă vreme și uite că, cel puțin în acel caz, părea că există. În acel caz? M-am întrebat și, firesc, creierul meu a reacționat. Pentru că amintirile au ferestre, iar fereastra care mi s-a deschis m-a dus, de aici, din plin capitalism tocmai către… Comunism! Mai precis, la momentul în care mi s-a născută copilul și, firesc, stând într-un apartament cu două camere împreună cu părinții, m-am îndreptat către șeful de la partid, de la municipiu, pentru a solicita o locuință. Eram și eu profesor, soția era și ea profesoară, tineri intelectuali repartizați în respectivul municipiu, aveam și noi, nu-i așa… drepturi! Am intrat, cu greu, în audiență, iar acolo, domnul-tovarăș s-a uitat la mine destul de curios, chiar ciudat, la un moment dat, după care m-a întrebat: “păi dumneavoastră vreți locuință în condițiile în care aveți unde sta? Pentru că noi avem foarte mulți tineri care nu au acoperiș deasupra capului, de ăia trebuie să ne ocupăm, în primul rând, dumneavoastră lăsați-vă numele pe o listă și când vom avea, vă anunțăm noi!” Am plecat dezolat de acolo, nu mi-am vărsat necazurile in nici un pahar, mi-am văzut de ale mele, iar când am ajuns acasă, am aflat că mă căuta unchiul meu,la telefon. Pe vremea aia nu erau telefoane mobile, ca să vorbești la telefon trebuia să te duci ori la servici, într-un birou, ori la un telefon public, ori când ajungeai acasă. L-am sunat pe unchiul respectiv care m-a luat la rost, din prima:
– Mă, tu ești prost sau te prefaci?! Cum să te duci tu să-ți iei apartament la șeful ăla mare și să nu-mi spui mie? Păi îs prieten cu ăla, mi-a povestit că ai fost la el. Du-te, mâine, din nou! Firesc, m-am zăpăcit suficient, n-am dormit toată noaptea, a doua zi m-am dus, din nou, la același birou. De data asta am fost primit imediat, iar tovarășul prim-vice l-a chemat pe cel care repartiza locuințele, iar acesta mi-a întins un cearșaf cu toate apartamentele disponibile! Desigur, de data asta ma șmecherisem,voiam să fie și decomandat! Dar și să nu fie din plăci de beton! Desigur, aia mi s-a oferit și aia am și primit.
Așadar, la distanță de câteva zeci de ani, ce am constatat, acum? Foarte simplu – Aceeași Marie cu… altă pălărie, chiar dacă, teoretic sistemele sunt total diferite și se urăsc unele pe altele de “se sparie gândul”! Nici gând de supărare, ori de sperietură, totul e la fel, doar că s-a schimbat… Haina! Așadar, pe vremea aia nu erau locuințe decat pentru clasa muncitoare,iar pentru intelectuali se găseau mult mai greu, iar acum locurile de veci reprezintă prioritatea, indiferent de clasa muncitoare! Până la urmă, nici nu este de mirare, în ultimii ani decât sa se nască, mai mult se… moare! Pentru că și ăsta ar putea fi interpretat ca un succes al vremurilor pe care le trăim și din care, din nefericire, nu mai înțelegem nimic, dar absolut nimic! În condițiile în care, totuși, parcă atât de multe lucruri s-au schimbat. Da, dar câte în bine?!…