RĂSĂRIT DE FLOAREA SOARELUI – TUDOR AMZA – CRONICĂ de ICĂ SĂLIȘTEANU

Așa cum de fiecare data am spus-o prietenilor fondatorului publicației Jurnalul de Călărași, Sorin Danciu le rămânem și noi alături cu aceeași sinceră prietenie știind in aceeași măsura ca vibrația înaltă a energiei sale nu poate fi egalată. De data aceasta, prietenia despre care l-am auzit povestind cu vasta știință a stilul său și cu caracterul enciclopedic cu care desăvârșea lucrările sale, atunci când cuvintele se uneau în aceiași stil excepțional, adeseori apreciat de oameni extrem de valoroși – era legătura sa de prietenie cu Tudor Amza. Momentele in care erau împreuna pentru lansarea cărților, momentele ce precedau aceaste prezentari de carte in care pregăteau așa cum de fiecare data și reușeau sa creeze momente geniale de cultura, arta și creație. Aceste momente reprezintă amintirile lor, tot ceea ce este necesar spiritului pentru a merge împăcat și dincolo de lumea aceasta. Ar fi scris frumos, foarte frumos domnul profesor, exact in stilul sau înzestrat cu calitati creatoare deosebite o cronica despre “Răsărit de floarea soarelui” de bunul sau prieten Tudor Amza. Ne nerămâne sa ne gândim cu lumină, iubire și pace la cel care a fost raza de soare a Campiei Baraganului pentru cultura călărășeană și să aducem in ziarul Bărăganului cronica “Ică Sălișteanu” – Răsărit de floarea soarelui – Tudor Amza.

RĂSĂRIT DE FLOAREA SOARELUI


Ḯndrăgostit iremediabil ṣi devastator de cȃmpia natală, Tudor Amza îṣi manifestă adoraţia funcţie de momentele în care inflorescenţa culturilor agricole specifice este la apogeu.
Pare că a băut apă multă după Van Gogh (alt iremediabil ṣi incurabil îmbolnăvit ṣi îndrăgostit de floarea soarelui) deoarece această oglindă diurnă a splendidului astru nu oboseṣte, în a-l urmări întorcȃndu-ṣi faţa în permanenţă spre lumina binefăcătoare.
Lanurile de floarea soarelui sunt o binecuvȃntare a ochiului ṣi galbenul inflorescenţei „pare a fi ninsoarea / aurului dospit pe boltă” spre desfătarea îndrăgostiţilor păziţi de îngeri, cȃnd „în clepsidra acelui (acestui) răsărit”, „picură lin / clipele veṣniciei”.
Tot cei legat de cȃmpie reverberează total în poezia lui Tudor Amza, pe care-l văd ca pe un psalmist al ṣesului ialomiţean („cerul înstelat / care… de veacuri / mȃngȃie cȃmpia / copilăriei mele.”) cu care s-a înfrăţit prin „freamătul spicelor de grȃu” ṣi-al „florilor salcȃmilor / de hotar”.
Locul naṣterii îl vede ca pe un cuibar stelar, în care „dulcea pasăre a tinereţii” ṣi a copilăriei care l-a înzestrat cu sensibilitatea poetică pe care a ţinut-o înfrȃnată datorită preocupărilor care i-au impus parcursul profesional, dar n-a uitat nicio clipă că :
„Acolo, pe uliţă, musteṣte cuibărită / Copilăria –„ ṣi mărturiseṣte :
„Eu m-am născut într-un cuibar stelar, / Un vălătuc de iarbă cu rouă picurat, / Și înfrăţit cu spicul de grȃu într-un altar / Ca piatră de hotar pe cȃmp ne-am aruncat.”
Satul natal îi rămȃne loc de ancoră existenţială („Acolo, în sat, mai în vale / Unde cerul e poate cel mai senin, / Cȃnd dorul mă prinde mai tare / Acolo-i altarul unde merg să mă-nchin.”) fiindcă numai acolo îi este încuviinţată fiinţei sale comunicarea (fără obstacol) cu Dumnezeu , „cerul e poate cel mai senin” cȃnd „de-atunci cum-necum, / Parfumul cȃmpiei îmi mȃngȃie viaţa, / Și-ncerc să m-ascund în praful din drum / Ce împrăṣtie pe maci dimineaţa.”
Tudor Amza este bolnav de poezie încă din copilărie, cȃnd sufletul lui zbuciumat a fost grădina în care au germinat seminţele poemelor sale, („Acolo-n cȃmpie, în val cuibărită, / Copilăria îmi stă inelată ca-n stȃnci, / Acolo ţărȃna cu Borcea-nfrăţită / Ḯmi murmură-n sȃnge poeme adȃnci.”) ṣi în altarul cȃmpiei natale nu intră decȃt îmbrăcat cu veṣminte potrivite ;
„Am îmbrăcat / cămaṣa umbrei / salcȃmilor de acasă” ṣi în felul acesta a :
„simţit mirosul florilor / cum pătrunde / pȃnă la marginea / amintirilor” sale.
Amintirile sale sunt ca toate amintirile, despre mamă, despre tată, despre momentele de început de dragoste, etc.
Pe mamă o vede contopită cu universul căruia îi păstoreṣte timpul (la ţărmul veṣniciei):
„Curgea Dunărea prin ochii tăi / ṣi pe ici, pe colo / mai găsea cȃte o fisură/în genele tale/ ṣi aluneca încet pe obraz, / desenȃnd în căuṣul bărbiei / tot felul de îngeri, / unii mai triṣti, / alţii mai veseli / aṣa cum inima ta / păstorea zbuciumul clipei / la ţărmul veṣniciei.”
Pe tată îl vede tot ca pe un martor al clipelor, ajutat „de-un ceas de buzunar” care „ca un neastȃmpărat, / se joacă tic-tac, tic-tac, / trăind în copilăria SA (mea)”.
Dragostea pentru cȃmpia copilăriei sale nu inhibă iubirea ṣi uneori jalea, volumul prezent fiind îmbogăţit consistent cu versuri de dragoste sau de tristeţe.
Cȃnd este trist îṣi construieṣte „castel cu tăciunii din stele”;
„Ḯn suflet îmi ard tăciunii din stele / Cu miros de arhangheli senini, / Și, în ţărȃna lacrimilor mele / Aṣează la masă prescuri de măslini.” ṣi
„De aceea povara amintirilor mele / Din poemele cu chipuri plecate, / Ḯmi zideṣte-un castel cu tăciunii din stele / Ḯn care să îmi mut durerile toate.” , care vor rămȃnea „învăluite / furtunile ce-n suflet aruncate / cu miere / în durere ceruite, / singurătăţi în noapte înṣelate”.
Cȃmpia la Tudor Amza este certitudinea că existenţa noastră are continuitate, fiindcă grȃul („mirabila sămȃnţă”) care-ṣi repetă în templul său (brazda întoarsă) ciclul de înviere – reînviere, în „pȃinea noastră cea de toate zilele” , este antena prin care însuṣi Dumnezeu îi vorbeṣte cȃmpiei („cel de sus cȃmpiei doar prin spic vorbeṣte”).
Cȃmpia i-a tatuat în suflet lui Tudor Amza, un statut pentru un „modus vivendi” de la care nu se abate, el periodic se duce să-ṣi încarce „bateriile spiritului” în cȃmpia natală :
„Vin la tine-acum să te-mbrăţiṣez, / Streaṣina cȃmpiei e popasul meu, / Din pămȃnt răsari ṣi-n pămȃnt te-aṣez / Pȃine de iubire de la Dumnezeu.”
Nu poate trece cu vederea macii din lanul de grȃu ṣi nici fluturii atraṣi de sȃngeriul culorii, ( „Urmele de fluturi lasă pe cărare / Frumuseţea nopţii care a trecut, / Feciorelnic macul plin de nerăbdare / îmi mȃngȃie faţa ca să îl sărut.”) cu care Tudor Amza parcă ar dori să-ṣi împrospăteze buzele pentru sărutul destinat cuibului de mierle, unde ṣi-a lăsat o hartă pentru drumul spre sȃnii iubitei („Iar privirile mele iau în braţe sărutul / trimis să adape cu flori de cais, / tot cuibul de mierle unde trecutul / îmbrăţiṣează o potecă de iubire în vis // Ce va duce spre poiana sȃnilor tăi, / luceferi sfioṣi în lanul de grȃu / care poartă în plete miros de flăcăi / plecaţi să colinde seara tȃrziu.”)
Salcȃmul sub care ṣi-a consumat copilăria Tudor Amza îi bȃntuie gȃndurile : „Gȃndurile mele, / petale curate de toamnă, / îmbrăţiṣează valurile / paṣilor grăbiţi / care mă însoţesc /prin viaţa aceasta.” , „Și-atunci îngrăniţat în amintiri, / Le simt cum mȃngȃiate sunt de stele, / Purtȃnd pe frunte tainice iubiri/ Ce stau ascunse-n gȃndurile mele.” , ducȃndu-l pȃnă la ideea de contopire cu satul natal, „Sunt risipit în clipele hoinare / Și viaţa-mi s-o dezleg să pot, / Cȃmpia-aṣ lua-o în spinare / Și cu ţărȃna-aṣ fi un tot.”
Ḯntr-o lume pervertită, care duce în derizoriu toate valorile fiinţei naţionale, Tudor Amza ca poet este o „rara avis” de care Octavian Goga ar fi mȃndru.


ICĂ SĂLIȘTEANU