REFERENDUM FAMILIA TRADIȚIONALĂ!

FAMILIA… TRADIȚIONALĂ?

Am juxtapus doi termeni în titlu care, până în urmă cu ceva vreme, nu aveau nevoie de învecinare. Fiecare transmite un cumul de valori, oferind repere tari pentru o societate vie. De ce s-a ajuns ea cele doua cuvinte să se ceară reciproc pentru a oferi temeinicie unei realităţi? Descoperim noi interpretau semantice? S-a deschis un nou univers semasiologic’? Iar dacă răspunsul este afirmativ, ce a determinai provocarea acestei stări?
Ştim prea bine că nevoia de familie a fost impregnată in constituţia lui Adam (făcut după chipul lui Dumnezeu, adică al nevoii de celălalt). Această nevoie a fost împlinită prin lucrarea Evei din coasta lui Adam (”Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” Facere 2. 18). Familia a apărut în momentul în care a fost adusă la existenţă Eva, iar binecuvântarea lui Dumnezeu s-a răsfrânt asupra întregului neam omenesc: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi îl supuneţi” (Facere 1,28). Tot ceea ce există în forma actuală este rezultatul verbelor pe care umanitatea şi le-a asumat: creştere, înmulţire, umplere a pământului şi supunerea acestuia. Iar aceste realităţi au apărut pe aceleaşi premise: familie formală din barbal (devenii tată), femeie (devenită mamă) şi copii. Nu trebuie să citim Sfânta Scriptură (unii chiar nu o fac) pentru a confirma. Toate legile de existenţă si guvernare ale lumii subscriu acestei realităţi. Dacă ar fi strict o realitate biblică sau teologică, cel care încalcă normalitalea este eretic. Dar dacă se încalcă firescul, realitatea care nu poate fi contestată? Cum se numeşte acel indiv id care relativizează totul pentru a-si strecura inepţiile logice? Tehnica de implementare însă este bine structurată, beneficiind de o fină analiză psihologică. Sunt relativizate valorile care constituie bazele societăţii (lucru început în jurul anului 1970 în unele universităţi din S.U.A.). se antrenează concepte solipsiste, ca apoi să fie introduse diverse reziduuri morale ca norme ale unei societăţi tolerante. Bunăoară, valorile creştine sunt catalogate ea fiind factice, cauză a stagnării societăţii. Paradoxal (pentru ei, desigur), Furopa actuală este rezultatul lucrării creştinismului. Dacă se vor scoate urmele creştinismului, mare parte din cultură, artă. chiar şi tehnică ar dispărea. Muzeele ar fi peşteri, teatrele ar sărăci, literatura s-ar goli ireparabil… Într-o astfel de lume ar vrea să câştige ideologia proiectată corect politic. După ce se relativizează totul, se poate face orice de fapt. şi acum se poate face orice, dar nefirescul este amendat. Dorinţa este ca nefirescul să amendeze firescul care strigă la normalitate. Sentinta: intoleranta! Demersul incepe prin cuvinte, fiindcă ele creează relaţiile. Familia, fiind îngrădită, trebuie să se delimiteze, pentru a face loc unui nou concept de famile. Biologic şi lingvistic este imposibil (mai presus de inacceptabil) familia este familie după cum focul este foc, iar apa nu poate fi decât., apă. Nu numesc focul ca fiind cald, pentru a face loc focului rece, iar apei nu-i zic apa umedă, ca sa nu sa supere iubitorii de apă uscată. Ca doar e corect politic să spun orice (prostie) şi nimeni nu trebuie sa ma atenţioneze! Termenii se pot schimba. In fond, aceştia sun expresia stării unei societăţi. Grecii aveau o limba greacă foarte bogată, de aceea au creat cea mai bogata filosofie antică.
Locul a fost preluat de limba germana. Chiar şi limba noastră a suferit anumite prefaceri conform cu principiul „uzul impune norma”. Daca până acum bucătarul era bucătar, acum a devenit „chef’, frizerul, care are un rol bine determinat, a de venit „hair-stylist”; croitorul a fost înlocuit de unii cu „designerul vestimentar”. Lista este mult mai lunga. Ar spune cineva: „Dar lumea evoluează, iar termenii se schimbă!”. Insă… este numai o parte. Termenii poartă în ei un întreg univers. Iar formele de divinizare a acestor meserii arată direcţia în care lumea este indusă: deificarea mâncării, a îmbrăcămintei, a felului în care arătăm în faţa celorlalţi. Desigur ca toate sunt bune şi folositoare, însă cu mare măsură.
Familia va fi mereu formată din mamă, tată şi copii. Celelalte forme monstruoase au existat dintotdeauna şi, la drept vorbind, nu ne mai impresionează. Problema apare când acestea vin ca un cuc: aruncă puii normali ai firescului, pentru a-şi „planta” progeniturile hidoase în cuibul minţilor noastre. Familia va fi doar familie; nu tradiţionala sau moderna. Nu putem inventa cercul pătrat, oricât i-am căuta colţul. Celelalte forme de coexistenţă se pot numi cum vor ele: chiar nu fac obiectul cercetărilor noastre. Grija cea mare este să păstrăm cu sfinţenie ceea ce este firesc.
Familia este formată, conform cu toate opiniile sănătoase, aşa cum o ştim. Celelate idei nu sunt decat structuri parazitare care se hrănesc ca toţi parazitii: se instalează în corpurile sănătoase pentru a le fura seva. Chiar dacă se ascund tenace, râmam corpuri străine care infestează organismul sănătos, provocând riscuri mari, chiar şi moartea. Seva pe care o doresc sunt copiii care (spre surprinderea lor) se nasc numai în familii fireşti; chiar dacă s-a inventat eprubeta, copiii provin tot din mamă şi din iată. Şi. mai ales, de la Dumnezeu. Preot Ovidiu DINCĂ

FAMILIA (POLITICA) TRADIȚIONALĂ!

Partidele de la putere și – cu excepția USR – cele din opoziție au votat cot la cot organizarea unui referendum care ar urma să constituționalizeze „familia traditională”.
E reînviata astfel ideea că statul nu este neutru, ci își asumă o opinie religioasă: într-adevăr, respectiva inițiativa de schimbare a Constitutiei nu a pornit de la cetățeni – cum mai spun unii – ci de la Biserici.
Semnăturile le-au strâns preoții, nu vecinii de palier. După ce au finanțat masiv zidurile lăcașelor de cult, elitele politice croiesc acum edificiul statului după cum vrea clerul. Corpul electoral e convocat să valideze simbioza teologico-politică, nu definiția familiei, care se găsește deja în codul civil.
Una dintre problemele acestei noi articulări e aceea că așa-numita clasă politică disprețuiește profund societatea. E, de altfel, semnificativ că, în aceleași zile în care se pune la cale referendumul din 7 octombrie, statul le cere socoteală cetățenilor.
O face, de pildă, pentru semnăturile campaniei „fără penali”: Poliția merge în diverse localități ca să verifice cine a semnat și cine nu. Când ești cetățean, nu enoriaș, scoți buletinul de două ori: și când semnezi, și când te caută sectoristul.
Ce este cu adevărat grav e că riști să fii – în ochi statului – suspect de rele și mai mari decat furtul unei semnături. Așa au pățit protestatarii din 10 august: după ce au fost acuzați că sunt plătiți din străinatate, au aflat deunăzi – tot de la Dragnea – și că au dat o lovitură de stat. Ideea pare sa fi fost împrumutată de la Erdogan, cu deosebirea că rolul atribuit lui Gulen în Turcia îi revine – pe plaiul mioritic – lui George Soros.
Așa se face că Jandarmeria a făcut plângere la DIICOT pentru a lamuri cum niște inși care nu s-au văzut niciodată ar fi încercat „răsturnarea ordinii constituționale”.
Asta pare a fi mai important decât să se afle cine a rănit peste 400 de persoane în seara protestului diasporei.
A devenit – iată! – o obișnuință ca politicienii să considere că statul e cel care trebuie protejat, nu cetățeanul. Mai solidă decat familia tradițională pare a fi rețeaua care a acaparat statul și care – supunându-se bisericilor – l-a aservit pe cetățean într-atât încât i-a lăsat drept atribut numai credința. Deși nu e alcatuită doar dintr-un bărbat și o femeie, acestei rețele i-am putea spune „familia politică tradițională”.
Sursa – Cristian Preda profesor la Universitatea din București (din 1992) și deputat european (din 2009).

DOXOLOGIA/ PR. CONSTANTIN STURZU: FAMILIA AZI – DESPRE UN FURT DE IDENTITATE!

Ne place sau nu, suntem în plin război mediatic pe tema familiei. Mai întâi, conceptul de iubire a fost demonetizat. Este invocat la orice derapaj, de orice natură. În numele iubirii este permis abolut orice. E argumentul ultim folosit mai ales de către promotorii promiscuităţii şi depravării sexuale. Acum este rândul familiei, aşa cum a fost ea lăsată de Dumnezeu, să fie pusă la zid şi executată mediatic cu rafale ideologice, de inspiraţie neomarxistă.Execuţia nu a început ieri şi nu se va încheia mâine. Dar e limpede că plutonul de execuţie nu se lasă, până nu-şi duce la capăt misiunea. Rareori ia câte o mică pauză. Dar de ce îşi doresc „ei” să pângărească şi instituţia familiei, prin macularea ideii de căsătorie? Doresc să fie integraţi în societate, să intre „în rând cu lumea”? Păi, tocmai prin opţiunea pentru deviaţiile sexuale s-au autodelimitat de cei ce caută firescul într-o relaţie. E ca şi cum un anarhist convins ar vrea să devină poliţist sau judecător, păstrându-şi însă convingerea că nici o lege nu trebuie respectată. Ar fi caraghios, penibil, ciudat? Cu siguranţă, da. Cam aşa e şi cu promotorii căsătoriilor gay. Doar că ei nu au deloc simţul ridicolului. Dar ce se urmăreşte, de fapt, prin acest furt pe faţă de identitate?

DE CE VOR SĂ-ŞI AROGE STATUTUL DE FAMILIST CEI CE NU CRED ÎN VALORILE FAMILIEI?

Mai întâi, care accepţiune a cuvântului familie este, mai exact, atacată? E limpede că nu se ia în calcul sensul cel mai larg al cuvântului. Există familii de albine, familii de cuvinte, există şi familia filateliştilor. La serviciu sau la şcoală ne simţim uneori ca-ntr-o familie. Nu se atacă nici familia largă, a celor ce sunt în rudenie de sânge sau prin alianţă, nici cea monoparentală. Cu sensul de comunitate ce are ceva în comun, şi homosexualii se pot considera ca o mare (sau minoritară, cum vor ei) familie. Nu. Aici se atacă exact la rădăcina familiei, care nu e alta decât căsătoria dintre un bărbat şi o femeie.
Să presupunem că atacul acesta le va reuşi cum, de altfel, s-a şi întâmplat în anumite state. Că au toate drepturile ce se cuvin unui cuplu heterosexual, inclusiv cel de a adopta copii. Ce obţin, de fapt? La ce le ajută să se autointituleze „soţi”? Care le e câştigul? Pentru a încerca un răspuns, avem nevoie de a lămuri puţin care este scopul căsătoriei. De ce se căsătoresc oamenii? Dacă-i veţi întreba pe cei ce au făcut sau pe cei ce urmează să facă pasul acesta, veţi obţine o varietate de răspunsuri. Cele mai multe se regăsesc în formule de genul: „pentru că m-am îndrăgostit”; „pentru că vreau să am pe cineva lângă mine”; „pentru a face şi creşte copii”; „pentru a ne oferi ajutor reciproc”; „pentru că vreau să fac dragoste cu…”; „pentru că nu suport singurătatea”; „pentru că aşa se face”… Cei care frecventează biserica mai adaugă, de obicei, şi un vag: „ca să ne mântuim împreună”. Corectă în formă, expresia arareori are şi un conţinut pe măsură, conştientizat şi asumat.

CÂT ŞI CE ANUME DIN AFIRMAŢIILE DE MAI SUS ÎŞI ASUMĂ (ŞI) UN CUPLU HOMOSEXUAL?

Să presupunem că pe toate, că nu e nici o diferenţă. Inclusiv sunt unii care se declară credincioşi, care frecventează „biserici” în care chiar sunt şi clerici cu tipul acesta de „orientare” sexuală declarată. Dacă doar mimează public aceleaşi preocupări sau dacă sunt oneşti, nu are nici o importanţă. E clar că, având un consistent sprijin politico-economic, vor putea să „fure” orice identitate vor. Dar nu trebuie să fii proroc pentru a înţelege că lucrurile nu se vor opri aici. De la impunerea homosexualităţii ca fiind o altfel de „normalitate” s-a ajuns, prin etape precise, la „teoria genului”. Totul e fluid pentru neomarxişti: genul e un „construct social”, statul-naţiune un „construct politic” etc. Drept urmare, LGBT s-a lungit precum un tren de marfă, ajungând la LGBTQIAPK. Şi nu se vede capătul încă.
Conceptul de familie va suferi acelaşi tip de „dizolvare”. El este asumat sau „furat” acum, doar pentru a-l compromite şi a-l pulveriza. Va fi trecut prin etapele poligamie şi poliamorie, până se va ajunge la poli„orice”, adică poli „nimic”. Apoi va fi îngropat. Cu preot? A, nu… Preotul nădăjduiesc să rămână afară, la marginea gropii.

SERIOS VORBIND, E NEVOIE DE O REPLIERE CONCEPTUALĂ RAPIDĂ!

Mă înduioşează cei care, candid, propun să nu schimbăm nimic, să lăsăm termenul de familie ca atare. Ori e familie, ori nu e. M-aş bucura să fie atât de simple lucrurile. Dar, odată ce tăvălugul s-a pornit deja în jurul nostru, chiar dacă noi nu suntem încă sub şenile, nici nu trebuie să aşteptăm un astfel de moment pentru a găsi o soluţie. De ce, spre exemplu, nu ne numim pur şi simplu Biserica Creştină şi folosim – dar nu dintru începuturi – apelativul Ortodoxă? Nu cumva pentru că sunt şi alţii care se autointitulează creştini? Aşa este şi în cazul familiei, în contextul zilelor noastre.

CUM DENUMIM, AŞADAR, FAMILIA

Aşa cum a fost ea rânduită dintru început de Însuşi Dumnezeu? Dacă-i spunem naturală, imediat vor spune că la fel de naturale sunt şi alte combinaţii decât bărbat şi femeie (sau mascul şi femelă, în zoologie). Dacă-i spunem tradiţională, un adjectiv care mie mi-e drag, pot fi luate în calcul şi epoci precum patriarhatul poligam. Creştină – ar fi mai aproape de realitate, dar problema e aceeaşi, ca şi în cazul denominaţiunilor. Mulţi îşi arogă creştinismul, chiar dacă în el nu se mai regăseşte gândul Domnului Hristos. Se pare că varianta familia binecuvântată este cel mai aproape de ideea iniţială de căsătorie dintre un bărbat şi o femeie – care se unesc cu harul lui Dumnezeu. Aici se dezvăluie şi sensul cel mai adânc al căsniciei. Scopul ei este de a oferi celor doi „ambianţa” în care să înveţe dragostea şi comuniunea – cu Dumnezeu şi cu toţi semenii.
Conceptul de familie poate fi confiscat şi făcut ţăndări. Dar nu se va putea confisca şi înţelesul cel mai profund, născut din binecuvântarea lui Dumnezeu încă din zorii creaţiei. Esenţialmente, nu se va pierde nimic, în pofida unor tragice consecinţe în plan social. Doar că se vor separa şi mai mult apele. Ceea ce este autentic va rezista, însă, căci va continua să trăiască în Hristos Domnul.