170 DE ANI DE LA NAȘTEREA “LUCEAFĂRULUI” POEZIEI ROMÂNEȘTI

Anual în România pe 15 ianuarie se sărbătorește Ziua Culturii Naționale, întrucât reprezintă data nașterii poetului național al românilor, Mihai Eminescu.
Acest eveniment național are scopul de a promova cultura și arta. La Călărași autoritățile locale au organizat o serie de activități specifice Culturii Naționale.

EMINESCU

Pururi pânăr, stă la malul mării
Fără nici o șansă de-a muri
De-i întindem mantia uitării
Vom uita și limba de-a vorbi.

La picioare i se sparge valul
Cu privirea stelele-l țintesc
Soarta i-a întins prea plin pocalul
Veșnicii în taină îl nuntesc,

Pe cărare toienită-i floarea
Teiului cel sfânt, adormitor,
Când prin crengi se mistuie chemarea
Îi rămâne-n suflet numai dor,

Un luceafăr tremură pe ape
De-a iubirii patimă încins
Cere dezlegare să-și adape
Setea oarbă care l-a cuprins,

În zadar încearcă să se nască
Din păcat, pentru un chip de lut
E ursit în ceruri să trăiască
Și hotaru e de netrecut.

Pururi tânăr, stă la malul mării
Fără nici o șansă de-a muri
Întinzându-i mantia uitării
Noi ne-am pierde șansa de a fi.

Din vol. de versuri „Altar de lut” / 1994, autor:
Elena Dinu Gavrilă, Călărași

LECȚIE DE GRAMATICĂ

Era într-o joi, în ultima joi din ianuarie, când se împerechează lupii, iar lupoaiecele umplu potecile precum văduvele tinere. Gerul, ger de buric de iarnă, frigea ca focul. Când m-am întalnit cu ei, erau atât de aproape, încât nu mai puteam să fug. Scânteiele din găvanele ochilor erau tăciuni aprinși. Am rămas înțepenit și ape reci mi se strângeau pe șira spinării. Lupii s-au oprit și ei. Ne despărțeau vreo cinci-șase pași. Cei din față începuseră să caște. Printre dinții ascuțiți ai haitei ieșea un abur subțire, abur ca fumul de țigare cu filtru. Cordonul haitei de piele, cumpărată în toamnă, și care credeam că o să mă țină toată viața, se desfăcuse, făcându-mă să tresar. Vedeam lupii sfâșiind, făcând zdrențe haina asta pe care mi-o dorisem mai mulți ani. De unde să știe ei că m-a costat leafa pe cinci luni. Lupii rămâneau însă în același loc, așteptând poate să fac eu primul pas. Mi-am adus aminte de Dumnezeu. El mă mai poate salva. Să mă rog, să le spun „Tatăl nostru”. Dar dacă îl știu de la alții, de alții care au fost mâncați? Și dintr-o dată, asemenea unui ceas întors să sune la ora fixată, am început lecția de gramatică pe care o aveam de predat la clasa a patra. Dinții îmi clănțăneau de groază, de frică și vorbele îmi erau îngânate. Erau din ce în ce mai repezite, de parcă aș fi fost un șahist intrat în criză de timp. Mă uitam la lupi și le simțean nedumerirea. Așa că am ieșit la… tablă. „Astăzi o să analizăm propoziția simplă, subiectul și predicatul. Dau și un exemplu. Lupii mănâncă oile. Cine mănâncă? Lupii. Lupii, răspunzând la întrebarea cine, este subiect. Să nu uitați subiectul este cea mai importantă parte a propoziției. Ce fac lupii? Mănâncă. Mănâncă răspunzând la întrebarea ce fac pusă subiectului, este predicat. Predicatul și el este parte principală, fiindcă arată lucrarea făcută de subiect. Deci, lupii și mănâncă, fiind subiect și predicat, sunt părți principale de propoziție. Oile sunt părți secundare, nu sunt importante”.
Lupii ascultau și lacrimile îmi înghețaseră diamante făcute pentru inele de mamă ce nu vor fi purtate niciodată, doar amanetate pentru fii risipitori.
„Și alt exemplu: lupii nu mănâncă oameni. Cine nu mănâncă?”. Lupii s-au întors risipindu-se în pădure. Nu-i mai interesa. Învățaseră gramatică.

Din vol. “Viață cu lupi, bani și moarte”
MIHAI VIȘOIU