“PROSTIOARELE” LUI MARDARE

NOSTALGIA PREZENTULUI

Te-ndrepţi agale către casă, cu gândul nicăieri. Vremea, nici frumoasă, nici urâtă, îţi induce o stare de melancolie şi de dezinteres faţă de vremurile astea mai urâte decât vremea. La un moment dat, cineva, pe care nu l-ai observat, te apostrofează: “Bună ziua!” “Ziua bună!” îi răspunzi forţându-ţi materia de cenuşă dintre urechi să-l identifice; zadarnic fiindcă persoana nu seamănă cu nici o fotografie din cele care îţi trec prin faţa ochilor minţii. “Nu mă mai recunoaşteţi?” “Recunosc că nu.” “M-aţi ajutat o dată, acum 35 de ani, când m-aţi angajat. Nu mă angaja nimeni că n-aveam pile, nici bani şi nici vechime de 5 ani. Mi-aţi zis atunci: măi băiete, în ritmul acesta, treci în mileniul ăllalt şi vechime de 5 ani faci numai pe la uşi. Pune mâna şi învaţă bine sistemul de frânare şi vii peste o lună la noi la prăvălie cu o cerere să participi la concurs pentru un post. A mai fost şi unul mai în vârstă dar m-aţi preferat pe mine.” Ţi-aduci aminte cazul şi-i spui: “Celălalt avea prea multe experienţe; avea cartea de muncă mai bogată decât paşaportul unui comis voiajor internaţional.” “Aţi fost mare om. Eu mai am vreo 10 ani şi ies la pensie. Să fiţi sănătos!” Şi pleacă. În drumul tău te opreşti în faţa primei vitrine şi te uiţi la ăla a cărui imagine e reflectată. Constaţi că parcă s-a gârbovit puţin. Nu te poţi abţine şi-i zici fără să audă cei de pe stradă: “Auzi, bă, că ai fost om mare. Cocoşatule!” Şi pleci satisfăcut că i-ai zis-o. Dup-o vreme, altcineva te opreşte. “Ce mai faceţi?” “Afaceri cu Videanu” răspunzi în dodii. “Păi cum?”- zice. “Uite-aşa: eu fac trotuarul la noi în târg şi Videanu pune borduri la Satu Mare.” “Serios?” “Serios e că eu trebuie să merg zilnic cel puţin 3 km. Unde o pune acela borduri, habar n-am.” “Văd că nu vă amintiţi de mine. M-aţi ajutat cu băiatul. Acue ministru secretar de stat.” “Să vă trăiască!” îi urezi. “Atunci aţi fost om cu mine!” zice şi pleacă. Ţi-aduci aminte că atunci când v-aţi cunoscut se lăuda c-a lucrat în Algeria şi că, timid, l-ai întrebat dacă n-are cumva vreo ilustrată că ai vrea s-o cumperi. A zis c-o să caute. Dar probabil n-a găsit-o. Te-ntrebi într-o doară: “Mă, da acu` nu mai eşti om?” Te opreşti la altă vitrină şi-l analizezi pe îndelete pe cel reflectat. “Dacă vitrina asta n-o deforma prea mult imaginea, parcă semăn încă a om. Cine ştie?!” După alţi metri călcaţi cu picioarele personale, un individ ţi se opreşte în faţă: “Ce mă bucur că vă-ntâlnesc! Bine, sănătos, voinic?” “Domnule, bine o să fiu, sănătos o să-mi treacă, iar voinic mi-a trecut.” “Vă mai amintiţi noaptea aia când m-aţi luat de pe câmp, din viscol şi m-aţi adus până-n sat? Cred că muream pe câmp dacă nu mă duceaţi acasă. Ce om aţi fost! Mergem să bem o bere? ” “Nu, mulţumesc! Nu mai beau bere de vreo trei ani.” “Vă supără ceva?” “Da!” “Ce?” “Calitatea” “Păi o să luăm cea mai scumpă bere.” “Calitatea tot proastă este!” “Îmi pare rău, să ştiţi!” “Mie nu. Sănătate şi numai bine!” Pleci grăbit la un cunoscut, medic veterinar. “Bună, doctore! Ai puţin răgaz?” “Am, de ce?” “Te rog frumos, uită-te bine la mine, analizează-mă şi spune-mi de ce nu mai sunt eu om.” “Mă, tu eşti nebun! Cum să nu fii om?” Îi povesteşti, pe scurt, despre întâlnirile avute şi-ţi zice: “De la pensie ţi se trage!” “De ce, chiar pun ceva în ea?” “Nu, dar nu mai poţi să le fii de folos. Bei o ţuică?” “Beau!” “Vezi, mă? Eşti om că numai oamenii beau ţuică!”
DUMITRU MARDARE